De cate ori am visat peste iarna la bucuria soarelui tanar, la lumina verde a naturii indragostite, la cantecul plin de dor al cerului? Natura revine la viata, dar sufletul nostru cat de viu este oare?

Renasterea care ne face cu adevarat sufletul viu are loc, de fapt, in adancul inimii noastre. Indiferent cate primaveri ne asalteaza, daca inima noastra este goala si sufletul obosit, nu vom simti adierea mis­teri­oasa si tacuta a iubirii. Indiferent cate primaveri numaram, noi avem varsta bunatatii noastre, a daruirii si a iubirii pe care o traim. Viata noastra poate fi rugaciune, ardere si ofranda  pentru Dumnezeu, dar cati dintre noi se gandesc sa impartaseasca dorul de inalt al sufletului?

Este primavara si se apropie sarbatoarea Invierii lui Iisus. Pentru fiecare dintre noi acest moment poate fi o adevarata reinviere a sufletului, un miracol al deschiderii cerului inimii. Este mult prea simplu sa ne lasam acaparati de grijile si preocuparile lumesti, este banal sa ne plangem de “nedreptatile” vietii, dar sa nu uitam dorul adevarat si profund pentru frumusete si viata. Acest dor ne cheama, cu o voce plina de mister, din inaltul cel mai inalt al fiintei noastre, ne face vii si da sens existentei noastre.

Iar daca, orbiti de vanele iluzii ale lumii, inchidem ochii in fata adevaratei lumini a spiritului si ne acoperim urechile sa nu mai auzim chemarea tainica a cerurilor, ne impietrim astfel pe noi insine, lumea noastra va deveni o lume de stanci si bolovani, o lume stearpa, lipsita de apa vie a iubirii si a frumusetii. Zborul nostru va fi uitat, iar aripile vor deveni inutile.

Iata de ce efervescenta primaverii stralucitoare si proaspete ne poate trezi din nou in suflet aspiratia catre supremul zbor, catre eterna iubire, dorul de lumina.  Sa ne lasam inima cuprinsa de fericirea pomilor infloriti, sa ne abandonam in imbratisarea pamantului, sa ascultam linistea izvoarelor si sa ne amintim ca toate aceste minuni sunt posibile pentru ca, in eternitate, iubirea le-a dat viata.

Si ce ar fi sa nu mai asteptam ca doar o anumita sarbatoare crestina sa ne apropie mai mult de Dumnezeu, ce-ar fi sa inviem cu fiecare clipa locul pe unde trecem, oamenii pe care ii intalnim?

Ce-ar fi sa ne oprim putin din iuresul halucinant al unei vieti inutile, sa ne privim pentru prima oara cu adevarat in oglinda si sa ne indragostim de propriile suflete inflorite? Sa il privim cu adevarat pe cel pe langa care am trecut de atatea ori indiferenti pana acum si sa ne bucuram impreuna cu el...

Cum ar fi oare lumea daca fiecare zi ar fi o renastere a fiecarui suflet?

Cat de frumoasa ar fi lumea daca fiecare om ar renunta sa isi demonstreze micul “adevar” si s-ar cuceri pe sine insusi, s-ar inalta pana la culmile insorite ale sufletului sau? Daca fiecare om ar avea curajul sa se abandoneze fericirii care bate la portile inimii sale si s-ar darui zborului?

Trezeste-te, suflete, si daruieste-te luminii. Si astfel, vei deveni lumina indragostita de lumina.

Veronica Godeanu